Discursul susținut de domnul vicepreședinte Constantin Avramescu în cadrul Reuniunii solemne a membrilor Jockey Club în memoria Majestății Sale Regelui Mihai, din data de 12 decembrie 2017:

Stimați colegi,

Ne aflăm  astăzi împreună pentru a comemora pe cel ce a trecut în veșnicie, Regele  Mihai I al României. Este o zi tristă pentru toți cei care, zic eu, simt românește. S-au spus și scris multe și s-a comentat în diferite chipuri despre viața și personalitatea sa. S-ar putea zice că nu mai avem nimic de spus, decât să ne înclinăm cu durere în amintirea lui.

Și totuși:

Dacă stăm și ne gândim bine, Regele Mihai a avut o viață grea și un destin tragic. S-a născut într-un palat și a avut de toate, dar copilăria Sa a fost nefericită, mai nefericită decât a celor mai mulți dintre noi. La început a fost crescut de mamă, cu un tată exilat și ostracizat și apoi de tată cu o mamă izgonită, cu dreptul de a o vedea rar și cu timp limitat. Nu s-a bucurat de căldura unei familii. În schimb însă a trebuit să trăiască în aceeași casă și să suporte o amantă venală și autoritară în mijlocul unei camarile corupte. Nu a avut parte de căldura unei familii, cum ne-am bucurat majoritatea dintre noi.

Dar ca să fim totuși drepți, trebuie să amintim că tatăl Său, Regele Carol al II-lea, a avut totuși grijă să-i ofere o școală și o educație corespunzătoare. Amintesc de clasa specială cu elevi din toate clasele și structurile sociale, unde a fost tratat ca toți copiii fără discernământ. Sau de taberele de cercetași, unde a fost de planton și de rând la spălatul vaselor, ca toți ceilalți camarazi.

La vârsta de 19 ani, când tinerii abia încep să-și croiască un drum în viață, El devine Rege în cele mai tragice timpuri ale României Mari, abia ciopârțite. În primii ani de domnie trăiește într-o stare permanentă de umilire, singurul sprijin moral fiind mama și puținii credincioși din preajmă.

Și totuși conștient de menirea și datoria Sa către țară înfăptuiește actul de la 23 august. Nu mai amintesc că în ziua fatidică nici un politician din partidele istorice nu i-au fost în preajmă. Singur a luat hotărârea asupra momentului și deci singur a schimbat soarta României. El era comandantul „de jure” al armatei, dar mareșalul Antonescu era comandantul „de facto”. Este momentul să aducem un prinos de recunoștință și armatei care l-a urmat pe el, Regele, și tuturor acelor mari comandanți ai oștirii care și-au respectat jurământul, dar pentru că au încurcat socotelile rușilor, au plătit cu închisoarea, după abdicarea Regelui din 30 decembrie 1947.

Ce a însemnat 23 august 1944? Îmi amintesc că în anul 1991, când s-a comemorat 23 august, altfel de cât pe vremea comuniștilor, mi-am exprimat opinia, împărtășită și de istorici, că fără 23 august era posibil să nu ni se retrocedeze Ardealul cedat în 1940 prin Dictatul de la Viena. Nu mai amintesc ce ar fi însemnat trecerea hoardelor rusești cu tăvălugul peste țara noastră în condițiile opunerii rezistenței. Îndrăznesc să consider însă, că dacă trăim astăzi într-o Românie, este drept, fără Basarabia și Cadrilater, dar cu Transilvania intactă, aceasta se datorează Regelui Mihai, căruia îi datorăm recunoștința noastră.

În anii care au urmat, Regele a dus lupta anti-comunistă cu rușii în țară și fără nici un sprijin din partea marilor puteri democrate din occident, ba chiar dimpotrivă. Amintesc numai că după greva regală, începută în august 1945, a trebuit să cedeze la sfârșitul acelui an, la presiunea rușilor și cu îndemnul de a ceda al occidentalilor în care ne pusesem atâtea speranțe.

La nunta Principesei Elisabeta, viitoarea Regină a Marei Britanii, din toamna anului 1947, nici un politician din vremea aceea, în afara ministrului de externe laburist, Ernest Bevin, nu a avut curajul să-i mărturisească că eram vânduți rușilor și deci să nu-și facă nici o iluzie. Churchill i-a spus numai să-și facă datoria și și-a făcut-o. S-a  întors în țară, asumându-și riscul cu comuniștii, care nu erau prea scrupuloși în anumite împrejurări. A urmat abdicarea din 30 decembrie 1947 și alungarea din țară.

După aceea a urmat lunga viață în exil, în care a muncit din greu ca să-și întrețină familia, nu ca alți monarhi care au plecat cu resurse materiale suficiente pentru un trai confortabil.  Mă gândesc în primul rând la Carol al II-lea. În lunga perioadă a exilului ce a urmat, nu a putut coagula eficient diaspora românească, datorită veleităților mărunte și meschine, îmi permit să o spun. Într-o diasporă unită altfel ar fi fost impactul activității și cuvântului său.

În primii ani de după 1989 a fost din nou umilit, până să fie primit cu drepturile firești ale unui cetățean român și recunoașterea meritelor sale. Târziu, în fine, aceste merite i-au fost recunoscute și i s-au acordat drepturile firești. Oare recunoașterea meritelor, la apusul vieții Sale de om și Rege, compensează pe deplin chinurile și umilințele pe care le-a îndurat și pericolele la care s-a  expus? Răspunsul să-l dăm noi cei de astăzi, după gândirea fiecăruia.

Dacă vrem să caracterizăm întreaga sa viață, acum când el nu mai este, trebuie să remarcăm singurătatea care l-a înconjurat în acțiunile pe care le-a întreprins, conștient de datoriile sale de Rege și responsabilitatea față de poporul pe care l-a iubit atâta. Toți recunoaștem astăzi meritele Regelui Carol I în construirea României moderne, dar nu trebuie să uităm că a beneficiat de sprijinul unei clase politice de excepție, care l-a ajutat în întreprinderea sa. Regele Ferdinand a renunțat la îndatoririle sale familiale pentru a se pune în slujba îndeplinirii idealurilor poporului român, dar a avut alături pe Regina Maria și, de asemenea, oameni politici de mare valoare.

În schimb însă, Majestatea Sa Regele Mihai I al României, folosesc cu intenție și pentru ultima dată acest apelativ, a fost singur în ziua declanșării acțiunii de la 23 august 1944, singur i-a înfruntat în acea zi pe mareșalul Antonescu și pe Killinger, puternicul ambasador al Reichului, singur l-a înfruntat în martie 1945 pe temutul și brutalul Vâshinski, singur a luat hotărârea de a declanșa greva regală în august 1945, singur, numai cu mama sa, a trebuit să înfrunte ultimatumul comunist din 30 decembrie 1947. Pentru felul în care a trăit și pentru ceea ce  a înfăptuit, putem să-l așezăm pe Regele Mihai printre marii domnitori și conducători din istoria atât de chinuitului popor român.

În încheiere, îndrăznesc să afirm, și cred că nu exagerez, că viața și destinul  Regelui Mihai au fost similare în bună măsură unei tragedii grecești antice. Recunoașterea meritelor a fost târzie. În lumea în care trăim astăzi exemplul său este singular și nu știu dacă va mai apărea. Acum, nouă celor care am rămas, nu ne mai rămâne decât să ne înclinăm cu pioșenie în amintirea sa și ca buni români și creștini să spunem

                                                                                                                                 ……………………………………………Dumnezeu să-l odihnească în pace și să-i fie țărâna ușoară.

………………………………………………………………………………………………………….Adio, Majestate!

___________

Citiți și articolele:

Rămas bun, Constantin Avramescu

Discursul vicepreședintelui Constantin Avramescu despre Ziua de 10 mai

Galerie foto