Jockey Clubul Român, tradiţie şi actualitate
(Interviu acordat lui Valeriu Râpeanu pentru Curier Naţional Magazin, 1994)
Volumele de memorii apărute în ultimii patru ani precum şi cărţile de istorie au adus şi readus înaintea cititorului o realitate fie uitată, fie, de cei mai mulţi, ignorată: Jockey Clubul Român. Stimate domnule Filitti, în calitate de membru al vechiului Jockey Club şi actualmente vicepreşedinte al Jockey Club Român, vă rugăm să trasaţi un scurt istoric al acestei societăţi.
În primul rând, vreau să ştiţi că prezenţa dvs aici îmi face mare plăcere. Faptul că o personalitate ca dvs se interesează de Jockey Clubul Român de astăzi constituie o încurajare pentru noi, cei care ne străduim să-l readucem în prim planul actualităţii româneşti. Aminteaţi că literatura memorialistică de azi readuce înaintea cititorilor realităţi uitate, ba chiar ignorate. Jockey Clubul Român are mândria de a se găsi implicat plenar în această răscolire de arhive, deoarece mare parte din lucrările la care vă referiţi sunt opere ale foştilor sau actualilor săi membri. Consider de datoria mea să citez în ordine alfabetică (aceasta este una din regulile noastre de protocol) o parte din autori. Au scris astfel de memorii sau note zilnice oameni politici, diplomaţi sau istorici şi anume: Constantin Argetoianu, Radu Arion, Raoul Bossy, Alexandru Cretzianu, I.C. Filitti, Gr. Gafencu, Matyla Ghica, Alexandru Marghiloman. Urmează să apară, foarte curând, volume similare, pe care le datorăm antecesorilor noştri, ca de pildă: Iancu Bălăceanu, Victor Slăvescu, Nicolae Souzo.
Din cumplitele închisori comuniste care au brăzdat ţara au apărut consemnări dramatice din anii trăiţi acolo datorate lui Constantin Cesianu, Ion Ioanid. Alţii n-au mai ajuns să scrie, sfârşindu-şi viaţa în temniţă. Dintre aceşti martiri, numesc cu un pios gând de recunoştinţă pe Alexandru Balş, Ion Bujoi, Ion Gigurtu şi contra amiral Kozlinski. Constantin Argetoianu a murit şi el în inchisoare dar amintirile sale datează de dinainte de 1947.
Era oare Jockey Club Român doar o societate elitistă, un club închis de discuţii?
Categoric da! Clubul era elitist, dar nu doar elitist. Plecând de la afirmaţia pe care am făcut-o cândva şi anume că elitele sunt viaţa înseşi a unei ţări, cred că toată lumea este de acord cu mine că Ion Brătianu, Petre Carp, Mihail Kogălniceanu, Barbu Ştirbey, fraţii Bossy, Gh. Gr. Cantacuzino, Alexandru Marghiloman, Lascăr Catargiu, Nicolae Filipescu, Dimitrie Sturdza au făcut parte din elita ţării. Toţi au fost membri ai Jockey Clubului. Au făcut, de asemeni, parte din societatea noastră generalii Cernat, Dombrowsky, Filitti, Manu, Moruzi sau purtători ai prestigioasei decoraţii „Mihai Viteazul” ca Gheorghe Florescu, Gr. Gafencu, Nicolae Polizu-Micşuneşti, Al. Tell. Cultura românească a fost ilustrată de numeroşi membri ai Jockey Clubului Român, arhitecţi, jurişti, pictori, medici, economişti care, prin activitatea lor, s-au dovedit a fi cu certitudine elite. I-aş aminti pe Sergiu Băicoianu, Constantin Bălăceanu-Stolnici, Jean Cantacuzino, G.M. Cantacuzino, Ion Ghica, Alexandru Paleologu, Şerban Papacostea, Dan Pleşia.
Cum se făcea accesul în Club? Care erau criteriile? Materiale? Morale?
În Club se intra greu. Pentru fiecare candidat cererile erau susţinute de câte doi „naşi”. Ei trebuiau să creeze atmosfera prielnică necesară reuşitei „finului”. N-are rost să înşir amănuntele de ordin protocolar care precedau ziua votării. Unele din ele erau amuzante, dar ar însemna să stărui prea mult şi în plus pentru ziua de azi ele pot părea desuete. Personal, am cerut să fiu cooptat şi am fost primit în Club când trecusem de 30 de ani. Un vot contra anula şase voturi pentru, barajul fiind astfel foarte sever. Orgoliul meu a fost foarte satisfăcut de faptul că n-am avut decât un singur vot potrivnic. Caz rarisim. Activitatea mea de atunci nu-mi îngăduia să mă duc la Club prea des. Dar am cunoscut şi am apropiat pe cei mai mulţi dintre cei pe care i-am pomenit mai înainte. Au fost pentru mine sfătuitori şi chiar îndrumători. Le-am rămas de-a lungul deceniilor recunoscător. Criteriile de intrare în Club erau exclusiv de ordin moral, cele materiale nevenind în discuţie. De altfel, după vechile statute pe care noi, în 1991, le-am reluat aproape nemodificate, intrarea în Club este permisă numai „persoanelor de onoare şi cu bune maniere”, aparţinând tuturor domeniilor de activitate. Precizez că în noile statute am redus puterea de respingere, de la şase la patru voturi.
Ce loc a avut Jockey Clubul Român, după ce ştiţi şi după ce aţi trăit în peisajul politic românesc? Aparţinea sau avea simpatii marcate pentru un anume partid? Imaginea venită spre noi pare a indica o anume apartenenţă la Partidul Conservator.
La prima vedere s-ar putea crede că Jockey Club Român era îndeobşte legat de Partidul Conservator. E destul să cităm, în acest sens, numele lui Gh. Gr. Cantacuzino (Nababul), Petre Carp, Alexandru Marghiloman. Dar, pe de altă parte, şi alte partide erau prezente prin nume de rezonanţă şi prestigiu ca I.C. Brătianu, M. Kogălniceanu, Dimitrie Sturdza – liberali notorii. Şi aş mai adăuga că majoritatea membrilor Jockey Club Român erau oameni de mare cultură. Vorbind de curând despre acest fapt cu un distins descendent al lui Mitiţă Sturdza, el mi-a replicat că „asta era de la sine înţeles”. Personal cred că şi în trecut, ca şi în prezent, numele membrilor Clubului dovedeşte că prevederile statuare privitoare la înlăturarea oricărei discriminări în alegerea lor au fost şi sunt respectate. Jockey Club Român nu face deosebire de naţionalitate, cetăţenie, vârstă, apartenenţă politică şi religioasă. El nu se subordonează şi nu susţine nici un partid politic.
Aş aminti câteva aspecte din viaţa cotidiană a Clubului. În incinta lui funcţiona o sală de arme unde se făcea scrimă; apoi un salon de lectură, frumos mobilat şi bine dotat, precum şi un restaurant, exclusiv pentru membrii Clubului şi invitaţii lor, ţinut de Casa Capşa. În Club se intra îngrijit. Nimănui nu i-ar fi trecut prin cap să vină în cămaşă. Ţin să mai precizez că în saloanele sediului nostru din Strada Episcopiei politeţea era literă de Evanghelie. Fireşte, de la noi, cei mai tineri, către cei mai vârstnici, dar – şi fără excepţie – de la aceştia către noi…
Credeţi că Jockey Clubul Român a avut şi un rol în viaţa economică a ţării?
Articolul 22 din Statut precizează că Jockey Club Român are drept scop încurajarea creşterii cailor de pur sânge în România şi pentru aceasta organizează alergări de galop cu premii, răsplăteşte pe crescători, asigură accesul la informaţia internaţională prin abonamente la publicaţii şi prin înfiinţarea unui centru de documentare. Toate aceste obiective au fost duse cu prisosinţă la bun sfârşit de la întemeierea din 1875 până la nefastul an 1947, an al desfiinţării abuzive şi al pustiirii sediului nostru. Marii agricultori ai ţării au fost în acelaşi timp crescători de pur sânge englez. Aşa, au avut grajduri şi crescătorie pe proprietăţile sale Alexandru Marghiloman. La herghelia sa, „Albastrosul”, s-a născut cândva, într-o dimineaţă, un mânzoc. A fost botezat Zori de zi. A făcut carieră strălucită, nefiind vreodată învins în hipodromuri. Apoi, la herghelie, descendenţa lui a fost, de asemeni, ilustră dând numeroşi câştigători de derby. Marghiloman a câştigat cu produşii din herghelia sa de 28 de ori această prestigioasă cursă. Au mai avut crescătorii de faimă Ion Cămărăşescu, Barbu Catargi, Ulysse Negroponte precum şi Familia Regală, la Scroviştea. Aici, la Scroviştea, a fost adus din celebra crescătorie a lui Aga Khan un armăsar splendid, pe nume Firdaussi. Îşi încheiase cariera pe hipodrom şi fusese adus ca etalon. Toţi produşii săi au fost deosebit de valoroşi, făcând cinste tatălui lor.
Numeroşi membrii ai Jockey Clubului Român au avut, după puteri, unul, doi sau trei cai de curse. Crescătoriile aveau grajduri impresionante, cu cele mai moderne instalaţii posibile. Pe pământul înconjurător se cultivau toate nutreţurile şi păioasele necesare hranei cailor. Padocuri întinse şi compartimente îngăduiau cailor să se plimbe, să zburde şi să se joace în aer liber. Foarte numeros era personalul care trebuia să se îngrijească de creşterea preţioaselor animale. Acesta era recrutat din pătura rurală locală, formându-se astfel cadre calificate de iubitori de cai. Se povesteşte că generalul Gheorghe Moruzi i-a propus jockeului Crişan să încalece cu un cal al său într-o cursă importantă, cu condiţia însă ca, indiferent de situaţie, să nu folosească cravaşa. Crişan, care cam bătea caii, a acceptat. În cursă a venit, la scurt cap, al doilea. A mărturisit că i-ar fi fost suficient să cravaşeze de două ori iar calul să câştige, dar şi-a respectat cuvântul dat generalului…
Ce era mai bun în crescătorii pleca la marele examen al hipodromului. Modern, excelent dotat, hipodromul bucureştean avea un bun renume în toată Europa. El a consacrat numeroase cabaline care, la sfârşit de carieră, se întorceau încărcate de glorie la hergheliile de unde plecaseră. Îmi amintesc de şirurile de cai care veneau din grajdurile de la Băneasa către hipodrom ca să se supună antrenamentelor zilnice. Erau conduşi de antrenori şi încălecaţi de jockey sau băieţi de grajd. Şi aceştia se formau sub ochiul vigilent al antrenorilor aduşi de proprietari din ţări europene. De asemeni, importurile de cai constituiau o permanentă şi foarte delicată preocupare a crescătorilor de cai. Clubul mai aducea cai selecţionaţi pe care apoi îi vindea la licitaţie proprietarilor cu mijloace băneşti mai modeste. Stărui asupra importanţei pe care a avut-o în economia naţională această latură a marei forţe pe care a reprezentat-o cândva agricutura românească. Mai adaug că numeroşi membri ai Jockey Clubului Român s-au ilustrat în varii domenii ale economiei (industrie, bănci, finanţe), precum G. Cretzianu, N. Chrissoveloni, Al. Balş, I. Bujoi, I. Gigurtu, V. Slăvescu, C. Tătăranu.
Avem în faţă Statutele din anul 1991. Cum credeţi că se poate insera Jockey Club Român în noul context social şi politic românesc, modificat totuşi faţă de cel din 1947, anul desfiinţării sale abuzive?
Aş zice mai curând reinserarea lui în contextul social economic actual. Consider că în primul rând este obligatoriu să ni se restituie sediul din Strada Episcopiei, ca să putem reda viaţă climatului benefic, sub multiple aspecte, despre care am vorbit şi apoi să construim în capitală un hipodrom modern. Ambele condiţii ar trebui, într-un stat de drept, să fie neîntârziat îndeplinite.
Credeţi că tinerele generaţii s-ar arăta interesate de această societate? Ce anume motive le-ar determina să adere?
De ce puneţi această întrebare? Socotiţi Jockey Clubul Român desuet? Eu nu cred că este aşa şi, ca dovadă, amintesc că în 1991 aveam 75 de membri, iar astăzi numărul lor depăşeşte o sută. Afluxul este reprezentat în proporţie de 80% din oameni tineri, adică de până în 40 de ani, respectiv în plină activitate creatoare. Cred că aderarea lor provine din prestigiul pe care Jockey Clubul Român l-a avut şi continuă să-l aibe în România ca şi marile Cluburi similare din capitalele europene cu care am reuşit şi astăzi să păstrăm strânse legături. A fi membru în Jockey Club Român este o cinste. O parte din gloria întemeietorilor Clubului şi a urmaşilor lor se revarsă şi asupra noastră. În plus, posibilitatea de întâlnire cu prieteni din două, trei generaţii într-un sediu frumos şi elegant, ca şi prilejul de a urmări dintr-o lojă rezervată curse de galop, se dovedesc a fi elemente de mare atracţie, chiar dacă, pentru moment, ele îmbracă doar haina unor himere. (…)
Interviu extras din volumul Gânduri răzleţe de Manole Filitti, cuvânt însoţitor de Alexandru Paleologu
